Discursul regelui, Mark Logue & Peter Conradi

/ luni, 19 septembrie 2016 /

Titlu: Discursul regelui
Autori: Mark Logue si Peter Conradi
Traducere: Ramona Elena Lupu
Pret in RO: 24,90 lei, la all.ro
Pret in EN: 4,31 Eur (la acest moment exista o reducere de 55%), la BookDepository
Pret in EN, editie Kindle: in jur de 10$, la Amazon

Am vrut sa citesc aceasta carte pentru ca am fost teribil de impresionata de productia cinematografica, pe care am vizionat-o la cinema in vara anului 2011. Stiu ca parerile sunt destul de impartite cu privire la film, insa eu n-am sa-l uit niciodata pe Colin Firth si felul in care joaca (magnific!). De asemenea, nici Geoffrey Rush nu e de lepadat, dupa cum a demonstrat-o in multitudinea de pelicule la care a participat.

Discursul regelui e un roman scris de Mark Logue, nepotul lui Lionel Logue, cel care a fost logopedul regelui George al VI-lea. Majoritatea dintre noi cunoaste putine informatii (sau ma rog, oamenii de rand care nu au avut sansa sa studieze intens monarhia britanica) legate de acest rege, deoarece el a fost tatal Elisabetei a II-a si, din pacate, a si murit destul de tanar (nici 60 de ani nu avea, atunci cand a fost rapus de o boala crunta).

Despre carte pot sa va zic ca mi-au placut portiunile in care a fost tratata viata lui George (supranumit Bertie), caracterul si felul sau de a se comporta, valorile extraordinar de principiale pe care le avea si faptul ca, pana la urma, a fost un rege bun in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa va umplu de prea multe detalii asa incat sa va plictisesc. Ce pot spune, insa, e ca Mark Logue a facut (cred) o treaba biografica destul de buna in ceea ce-l priveste pe Bertie. Acelasi lucru l-a facut si cu bunicul sau, insa, din pacate, nu am fost intr-atat de incantata de aceste portiuni din carte.

Ori ca Mark Logue a avut tendinta sa-i augmenteze capacitatile lui Lionel, ori ca a fost un pic prea meticulos in a prezenta dovezile din ziare (mai ales din Australia) cu privire la talentul bunicului sau in logopedie...cert e ca nu l-am privit pe Lionel ca pe un personaj simpatic, asa cum l-am vazut pe Geoffrey Rush portretizandu-l. Pe scurt, pot spune ca sunt convinsa ca Logue a avut un mare rol in diminuarea balbaielii regelui, insa nu cred ca a putut-o trata in totalitate. Traumele din copilarie (o bona groaznica, ce-l ignora destul de mult pe Bertie, dandu-i sa bea lapte incontinuu - probabil cauza ulcerului de mai tarziu), reticenta initiala a tatalui sau cu privire la dificultatile lingvistice pe care le avea tanarul, precum si faptul ca fratele sau avea o carisma de invidiat (motiv pentru care era adulat de publicatiile vremii respective) nu l-au scutit de probleme pe viitorul George al VI-lea. Timiditatea excesiva l-a determinat sa abandoneze comunicarea cu cei din jur si acum, retrospectiv, cred ca familia regala ar fi putut fi multumita ca problema nu s-a agravat (putea sa se inchida de tot in sine si sa dezvolte cu usurinta o minora boala psihica, dupa parerea mea). Norocul cel mai mare al lui Bertie a fost ca a facut cunostinta cu Elizabeth, viitoarea regina mama, detinatoarea unui caracter absolut grozav, care i-a fost alaturi indiferent de cate probleme ar fi putut aparea. Cred ca sotia lui a fost un mare exemplu de loialitate, de la care oricare dintre noi ar avea ceva de invatat.

Pe scurt, daca v-a placut filmul si daca sunteti interesati de subiect, va recomand calduros aceasta carte. E scrisa intr-o maniera relativ obiectiva (nu ma pot abtine sa consider ca Mark a vrut sa sublinieze macar putintel calitatile de logoped ale bunicului sau), face parte din colectia "Carti adevarate" si eu cred ca o sa va placa. Trebuie avuta o doza mica de rabdare, insa, deoarece nu e un roman in adevaratul sens al cuvantului, axandu-se mai ales pe partea biografica. Schimburile de scrisori, jurnalele precum si opinia mass-mediei de la vremea aceea schiteaza  un tablou destul de clar intamplarilor si decorului in care ele s-au desfasurat.

Nu uitati, echipa ALL va lucra timp de 15 minute in contul acestei postari, iar fiecare comentariu adauga cate 3 minute de voluntariat, asa ca faceti bine si ziceti si voi ceva despre roman (cele off-topic nu se iau in considerare)!

Jurnalul, Nicholas Sparks (The Notebook)

/ luni, 12 septembrie 2016 /

Citita: pe Kindle
Pret in EN, editie tiparita: nici 40 lei, la o librarie online

Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre acest roman. Filmul l-am vazut de atatea ori incat am pierdut deja sirul, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, lectura cartii era inevitabila. Din start am sa spun ca exista cateva diferente notabile intre ecranizare si romanul propriu-zis, dar asta era oarecum de asteptat.

Povestea e la fel de frumoasa, personajele mi-au fost la fel de dragi...in alte cuvinte, pot sa spun ca e o lucrare perfecta pentru un weekend in care vrei sa te simti ceva mai sentimental.

Despre ce e vorba: Allie si Noah fac cunostinta in timpul unei veri. Ea era venita cu parintii la casa de vacanta din South Carolina, in timp ce el tocmai terminase scoala si lucra alaturi de tatal sau, in aceeasi localitate. Intamplarea face ca aceste doua suflete sa se intalneasca si (desi istoria dragostei lor initiale nu e accentuata cine stie ce in roman), bineinteles, sa se iubeasca. Totul le sta in cale. In primul rand, conditiile sociale ale celor doi sunt extrem de diferite, ea provenind dintr-o familie bogata si sus-pusa pe scara sociala, in timp ce el e fiul unui muncitor la fel ca oricare altul, avand resurse destul de limitate banesti. Parintii lui Allie o forteaza sa paraseasca, impreuna cu ei, oraselul din South Carolina, la finalul verii. Noah ramane devastat asa ca se inroleaza in armata si pleaca in cel de-al doilea razboi mondial.

Baiatul ii scrie fetei cate o scrisoare in fiecare zi, timp de cateva luni (in roman) sau un an (in adaptarea cinematografica). Ea nu-i primeste misivele, dintr-un motiv demn de mentionat abia cand are loc reintalnirea celor doi. In consecinta, ea incepe sa-si refaca viata in alt oras, departe de iubirea de o vara care i-a unit. Se logodeste cu un fiu de industrias, devenit avocat celebru si destoinic, care, desigur, in conformitate cu cerintele parintilor ei, are o avere ce nu poate fi trecuta cu vederea cu usurinta. Declicul are loc atunci cand ea observa in ziar un articol despre un barbat din South Carolina care a reconstruit o casa si care refuza sa o vanda, in ciuda multitudinii de oferte pe care o primeste.

Notez aici o mare diferenta intre carte si pelicula: in timp ce Noah si Allie isi traiesc vietile separat timp de doar 7 ani in film, in roman asta se intampla pe parcursul a mai multi ani, aproape 14 (deci dublu). Inteleg instinctul celor care au fost in spatele productiei cinematografice de a-i face pe cei doi sa arate mai tineri, pe de o parte pentru ca lumea poate e mai putin sensibilizata de cei mai in varsta care se indragostesc (aici referindu-ma la marile mase ce privesc la televizor), si pe de alta parte fiindca tinerii arata intotdeauna mai bine, si, deci au mai mare priza la public.
In alte cuvinte, in timp ce in film e prezentata o poveste de dragoste care reincepe inspre varsta exponentilorde 30 de ani , in carte avem o perspectiva diferita, data de faptul ca ei se apropie mai degraba de 40. Pe mine, una, lucrul asta nu m-a deranjat absolut deloc, mai ales ca eu cred ca dragostea poate aparea indiferent de factori derizorii ca statusul social, sexul, rasa si-asa mai departe, deci nu exista nici o limitare de varsta.

Per total pot spune despre aceasta carte ca m-a impresionat, dar din nou, as dori sa specific ca daca nu aveti o precadere inspre romanele cat de cat romantice, nu cred ca veti simti acelasi lucru. Nicholas Sparks e diferit de tipicul clasic al celor care scriu sentimental, prin faptul ca majoritatea cartilor sale se termina prost, ba chiar dezastruos, si-ti lasa o gaurica-n inima si-n suflet. Bineinteles, nu este acelasi caz si cu Jurnalul, in cazul in care va intrebati, insa oricum ar fi, tot nu e optimist finalul.

P.S.: Imi pare rau ca am absentat atata timp de pe blog, insa am fost plecata in Italia (despre care trebuie sa scriu, sper, saptamana asta) si nici nu am avut asa mult timp de citit, din pacate. :(

My Family and Other Animals, Gerald Durrell

/ marți, 6 septembrie 2016 /
Editie: Penguin Books
Numar pagini: 320
Limba: Engleza

Am fost putin cam sceptica atunci cand am inceput sa lecturez cartea in discutie, partial fiindca nu ma asteptam sa-mi placa intr-atat de mult, si partial pentru ca cineva mi-a recomandat-o in conexiune cu Peter Mayle. Dupa cum unii dintre voi cunoasteti, sunt o fana declarata a lui Mayle, mai ales deoarece scrie intr-o modalitate personala si hazlie, cu ajutorul careia reuseste sa se apropie de, cred, orice cititor.

Ei, Gerald Durrell are un stil ceva mai diferit, poate si pentru ca nu e chiar adaptat zilelor noastre, cand toata lumea-si exprima opinia liber, cu privire la orice. El insista mai degraba pe faze amuzante din care sa transpara comicul de situatie, si pe umorul bine cunoscut englezesc. Pana la urma, a reusit sa fie pe gustul meu, fiindca mai ales cel de-al doilea, that British humor, e bine pus la punct si descris magnific.

My Family and Other Animals (din titlu transpare cam ce fel de carte e aceasta, nu?) e prima colectie de istorioare amuzante dintr-o trilogie publicata de Durrell, ce are la baza aventurile sale impreuna cu familia, in insula Corfu. Fiindca nu prea-mi sta in fire sa dezvolt subiectul cartilor atat de mult incat sa nu mai fie cineva interesat de citirea lor, am sa zic doar ca am ADORAT fiecare personaj, in special catelul familiei, precum si marele grec inconfundabil, atat dupa chip cat si dupa caracter, Spiros.

Exista o serie de amanunte ce tin de biologie care-s strecurate printre intamplarile ale familiei, mai ales fiindca autorul era, chiar si la varsta aceea (intre zece si cincisprezece ani) preocupat de insecte si aproape tot ce inseamna organism viu. N-o sa va plictiseasca, insa, chiar asa mult cu aceste elemente, fiindca ele-s totusi aplicate la perspectiva unui baietel, nu a unui adult neaparat bine cunoscator.

E o carte simpatica, ce-si merita timpul petrecut in compania ei.

Violul, Joyce Carol Oates

/ marți, 30 august 2016 /

Pret in RO: nici 20 lei, la o librarie online
Pret in EN, editie tiparita: in jur de 9 Eur, la Bookdepository.co.uk

Prima oara trebuie sa recunosc ca titlul m-a indus un pic in eroare. Am avut tendinta sa cred ca e una dintre acele carti care trateaza sindromul Stockholm sau ceva similar, in asa fel incat femeia violata ajunge sa nutreasca sentimente pozitive pentru agresorul ei. Nu credeam, totusi, ca Oates ar fi capabila de asa ceva, si pana la urma s-a dovedit ca nu e.
Cartea asta e... cum sa zic? Razbunarea tuturor fetelor asupra carora s-au atintit vreodata ochii intr-un anume fel. Chiar nu cred sa mai fi simtit de multa vreme atata satisfactie la momentul terminarii unui roman, iar asta nu pentru actiunea in sine, ci pentru ca m-am simtit realmente razbunata.

Martine Maguire impreuna cu fiica ei (de 12 ani) aleg, in seara de 4 iulie, sa se intoarca acasa de la o petrecere din cartier trecand printr-un parc, o zona relativ rau famata. Ce se intampla acolo va puteti da seama dupa titlul explicit al romanului. Oates nu face nici exces de detalii, dar nici nu ne da senzatia ca lucrurile ar putea fi altfel decat sunt. Faptul ca o femeie alege sa treaca printr-un parc doar pentru a ajunge mai repede acasa nu inseamna ca o cauta cu lumanarea, asa cum au nesimtirea crasa unii locuitori din oras sa spuna despre ea, mai tarziu. Faptul ca e batuta si sta in coma aproape o saptamana, dupa care are o perioada lunga in care nu-si aminteste ce s-a intamplat, faptul ca fata ei de 12 ani a avut nesansa sa-si vada mama la pamant, violata in cele mai groaznice moduri posibile.. asta nu a contat pentru taranii din societatea aia limitata. Ce-a contat pentru ei a fost faptul ca 5 baieti de pana in 25-30 de ani aveau sa intre la puscarie din cauza unei, ziceau ei, femei usoare. Din pacate, insa, Teena nu era prostituata, iar cei apropiati stiau asta. Sotul ei murise de cancer in urma cu ceva ani, si chiar de avea actualmente o relatie normala..chiar nu era o femeie usoara.
Ah, ca alegea sa se imbrace ceva mai elegant? Asta e cumva o crima? Asta mi se pare cea mai mare aberatie, cand lumea spune ca cele care se imbraca intr-un anume fel cauta dinadins sa fie violate. Nu domle, femeile au voie sa se imbrace asa cum vor ele (ma rog, in limita decentei, in asa fel incat sa nu fie arestate pentru expunere indecenta), la fel cum barbatii au voie sa se imbrace cum vor ei. Cata vreme exista egalitate intre sexe, si, in general, intre orice tip de cetateni, NIMENI nu are dreptul sa altereze integritatea corporala a altcuiva fara sa isi primeasca pedeapsa. In plus, violul mi se pare o actiune primitiva, violenta, ANIMALICA, si care, in speta, demonstreaza faptul ca cel care a infaptuit-o nu a evoluat cu nimic de la cretacic incoace! Violul si pedofilia sunt realmente doua crime in cazul carora as milita PRO pedeapsa cu moartea.

O buna bucata din roman m-a deprimat, de asa maniera incat la un moment dat credeam ca n-o sa-l mai pot continua, pana cand lucrurile, dintr-o data, au luat o intorsatura complet diferita si l-am dat gata in curs de doua ore maxim (cu intreruperi). Nu vreau sa dau prea multe detalii fiindca e intr-atat de redus ca dimensiune incat as ajunge sa ii povestesc intreaga actiune. Totusi, un lucru o sa va zic cu siguranta: o sa va placa. Mai ales daca ati trecut vreodata printr-o situatie in care sa fiti nedreptatiti, sa fiti priviti in vreun anume fel sau pur si simplu sa fiti marginalizati pentru ceva ce n-ar trebui considerat neobisnuit, atunci o sa va placa nespus de mult.
Inca o data, poate fi cumparat (alaturi de alte carti online) la aceasta librarie.

Sangele vikingilor, Brian Frederiksen

/ /
Tradusa de: Luiza Crivat
Publicata la: Editura Niculescu
Pret in romana: 29,43 lei, la o librarie online
Pret in engleza: nu am gasit varianta in engleza nicaieri

Descriere oficiala:
Ce s-ar intampla daca s-ar dovedi ca familia regala daneza, cea mai veche monarhie din lume, ar ascunde un secret teribil, o profetie milenara?
Ce s-ar intampla daca s-ar afla ca primul rege viking danez mentionat de izvoare, Gorm cel Batran (890-959 A.D.), a fost descendentul direct al casei lui Iuda, pe linia de sange a regilor David si Solomon?
Si de ce ar fi in stare casa regala daneza, Mossad-ul si o straveche fratie musulmana ca sa pastreze aceste secrete?

Am vrut sa citesc Sangele vikingilor inca de acum vreo doi ani. Aparent, e o carte buna de actiune, care combina doua elemente ce ar putea sa ma intereseze: un suspans continuu, dat de un fir narativ bine inchegat, si subiectul propriu-zis, care se apropie destul de tare de vikingi, mitologie scandinava, obiceiurile poporului in discutie.

Actiunea propriu-zisa se desfasoara, initial, pe doua planuri, pentru ca acestea sa se transforme, mai tarziu, in trei. Bineinteles ca mie cel mai interesant mi s-a parut cel care se petrece in timpul domniei lui Harald Dinte Albastru, respectiv in jurul anului 960, fiindca decorul lui e presarat cu o gramada de elemente ce tin de temperamentul si caracterul poporului viking. Personajul meu favorit este un oarecare Ragnar, care lupta pentru cauza sa pana la moarte, si care isi demonstreaza vitejia in orice imprejurare.

Cei sensibili s-ar putea sa nu aprecieze grozav unele descrieri (exista tot felul de referinte crude in ceea ce priveste incaierarile dintre irlandezi si vikingii danezi, inclusiv momente de genul "am un topor infipt in cap, dar voi lupta pana ma voi prabusi intr-o balta de sange"), insa, trebuie sa recunosc, mie chiar acestea mi-au placut. Stiu ca sunt mai sadica de felul meu, insa tocmai faptul ca razboinicii Jomsvikingi (daca sunteti curiosi ce sunt acestia, accesati acest link) erau atat de loiali regelui si cauzei lor m-a facut sa cred ca, fara indoiala, nu mai exista onoare in zilele noastre asa cum era in acele vremuri.

Un al doilea plan o are drept protagonista pe Julie, o tanara care-si realizeaza studiile doctorale in arheologie (descrierea de pe coperta IV este gresita, in acest sens, Julie nu e studenta, e doctoranda, deci are varsta corespunzatoare unei persoane cu o pregatire ceva mai complexa) si care, in cursul unor excavatii de langa o biserica, descopera un coif viking. Insa nu orice fel de coif viking, desigur, ci unul care are un mesaj codificat pe partea interioara.
Cel de-al treilea plan, din pacate, nu pot sa vi-l descriu prea mult, deoarece asta ar insemna sa dezvalui o portiune realmente importanta din mister.

Tot ce vreau sa va zic e ca e o carte bunicica, insa daca va inhamati sa o cititi, sa nu aveti asteptari extraordinare, dat fiind ca e scrisa cumva in stilul lui Dan Brown, mai ales in portiunile contemporane. Traiul vikingilor e descris magistral, prin prisma ochilor mai multor personaje.

Jocurile foamei (a doua recenzie)

/ /

Am vazut filmul imediat dupa aparitie si mi-a trezit dorinta de a citi si cartile, astfel incat am inceput, firesc, cu primul volum.
Povestea se desfasoara intr-o “altfel” de America, una impartita in 13 districte, dintre care ultimul este ras de pe suprafata continentului. In fiecare an, sunt organizate aceste jocuri ale foamei, menite sa le aminteasca celorlalte 12 districte ramase de puterea Capitoliului si de urmarile nesupunerii lor.
Aceste Jocuri, presupun « tragerea » la sorti si sentinta la moarte a 23 din totalul de 24 de tributuri extrase din urne, cate 2 tributuri, o fata si un baiat din fiecare district. Cei 24 de tineri se vor lupta intre ei, pe un « camp » de lupta aranjat de catre creatorii jocului. In fiecare an altul.
Romanul se concentreaza asupra districtului 12, cei vizati fiind Katniss Everdeen si Peeta Mellark care vor face o schimbare in “scenariul” de an cu an, finalul, desi putin banuit, aducand totusi ceva nou. Peeta face parte dintr-o familie instarita, paine si carnea nefiind absente de la masa, pe cand Katniss, dupa moartea tatalui, a fost nevoita sa preia rolul, deloc usor, de « barbat » in casa. Peeta pare sa aiba sentimente profunde pentru eroina principala, de ceva timp.
« …-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata deosebita. Haide, cum o cheama ? insista Cezar Peeta ofteaza…Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu. Dar sunt sigur ca, pana la extragere, nici macar n-a stiut ca exist ….-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa. Atunci n-o sa te poate refuza, nu ? spune incurajator Cezar. -Nu cred ca o sa mearga. Victoria n-o sa fie de folos in cazul meu, zice Peeta. -De ce nu ? intreaba Cezar, derutat. Peeta se inroseste ca sfecla si raspunde balbaindu-se. -Pentru ca…pentru ca…ea a venit aici, cu mine. »
Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod deosebit de placut a fost stilul de a scrie al autoarei, Suzanne Collins. Romanul Jocurile foamei e alegerea perfecta intr-o dupa-amiaza mohorata de toamna sau iarna, cand tot ce vrei e sa te bagi sub patura si sa uiti de orice altceva. Detaliile sunt din abundenta, nici nu e de mirare ca s-a decis transpunerea lor intr-un film.
Cartea se gaseste de cumparat la o librarie online la un pret special.

Nici moarta, nici angajata - Maryjanice Davidson

/ joi, 25 august 2016 /
Am facut mai multe comenzi de carti in ultima luna, probabil si pentru ca Sorin e plecat, eu ma cam plictisesc, si nu vreau sa ma simt prea singura. Am ajuns sa citesc destul de mult, si avand in vedere ca sunt cu doar doua carti in urma in challenge-ul meu de a parcurge 99 de titluri anul acesta, am sperante mari.

Nici moarta, nici angajata


Sa vedem ce va pot povesti despre cartea asta. Prima intrebare pe care v-ati putea-o pune e daca este, intr-adevar, la fel de prosteasca dupa cum e numele ei. O sa raspund cu nu, mai mult pentru ca e vara si aveam nevoie de o lectura usoara, care sa nu-mi solicite prea mult imaginatia. Am cam dat-o pe Vonnegut de la o vreme, si imi vine destul de greu sa-l citesc, asa ca mai am nevoie de o boare de aer proaspat, cel putin din cand in cand.

Care e treaba? Betsy Tailor e o tipa care a devenit vampir in volumul I din aceasta serie (despre care nu stiam ca exista, avand in vedere ca am comandat cel de-al doilea volum doar pentru ca era la oferta, la Nemira). Nu-i nimic, cartile se pot citi individual fara nicio problema, deoarece, asa cum face si bine-cunoscuta Charlaine Harris (care a scris seria Vampirii Sudului), autoarea repeta unele evenimente si cititorul poate inchega o oarecare idee cu privire la cum a evoluat situatia de-a ajuns Betsy vampir. Pe scurt, are un companion mai degraba fortat, Sinclair, care e vampir de cateva sute de ani, si care e cam nesimtit. Altfel, arata bine si are maniere (desi nu-s chiar moderne).

Toate bune si frumoase, pana la un anumit punct. Dintr-o data, in orasel incep sa apara din ce in ce mai multe decesuri vampirice, motiv pentru care Betsy, alaturi de prietenii ei cu sau fara colti, decide sa purceada la investigarea misterului si descoperirea identitatii criminalului. Putin banuiesc toate aceste personaje ca, de fapt, avem de-a face cu ceva mult mai complex.

Mi-a placut sau nu?

Contrar obiceiurilor mele, am decis sa-i dau cartuliei asteia un rating de 3 stelute din 5. Nu e scrisa nici bine, nici rau, insa un lucru pot sa zic despre ea: e relaxanta. Nu sunt sigura daca exista anumite probleme cu traducerea, insa am remarcat ca am inceput sa dezvolt un dispret enorm fata de unii traducatori, insa asta e problema mea. Ultimele experiente negative pe care le-am avut in acest sens au fost cu doua romane, unul de Steinbeck, si unul de Vonnegut, la care se vedea clar ca persoana ce a tradus textul nu mai citise nicio opera scrisa de autor, in prealabil. Obisnuiesc sa citesc in special in engleza, asa ca vocea autorilor mei preferati imi e foarte puternica in constiinta. In momentul in care dau peste o traducere care nu ma lasa sa trec de bariera mea de cititor si sa ma afund in lumea imaginara a scriitorului, ma simt profund frustrata.

Ei, cartea asta e tradusa relativ bine, si in afara de greselile ortografice minore pe care le-am depistat, nu prea m-a deranjat editia in discutie. Actiunea e alerta, personajele sunt destul de simpatice, si probabil singura chestie care mi-a lasat un gust amar a fost ca romanul asta a intins coarda, pe alocuri, si a cam cazut intr-o galeata de trivialitate. Altfel, isi merita ratingul pe deplin.

In concluzie, daca sunteti in cautare de o lectura usoara, de vara, si care sa va tina companie in timp ce calatoriti, s-ar putea sa va placa Nici moarta, nici angajata.

Frica de schimbare

/ marți, 19 iulie 2016 /
Acest articol este destul de personal, astfel incat daca nu va intereseaza viata mea, va rog sa nu continuati sa cititi. Am decis sa-l scriu pentru ca am o serie de idei care-mi tot trec prin minte de la o vreme, si pe care trebuie sa le notez undeva. In lipsa de un jurnal fizic, apelez la blogul acesta.


Ce este frica de schimbare?


Cand eram mai mica, m-am gandit, de multe ori, ca schimbarea imi face bine. Fie ca era vorba de un loc de munca nou sau de o tara pe care sa o vizitez pentru prima oara - cert e ca toate lucrurile de acest gen aveau un impact pozitiv, atunci cand mi le imaginam. Mi-a fost intotdeauna o oarecare teama de lucruri care apar prea brusc sau care par sa fie prea bune, dintr-o data. Scepticismul meu se datoreaza faptului ca nu am crezut si, probabil, niciodata nu voi crede ca ceva bun apare inopinat, sau ca cineva iti poate face un cadou de o valoare iesita din comun (fie, el, si de valoare sentimentala, nu fizica) doar fiindca asa vrea, si nu pentru ca s-ar astepta la ceva la schimb. Sigur, asta denota ca am o lipsa de incredere in umanitate, dar ma vad nevoita sa recunosc ca asta e felul meu si nu-mi imaginez ca ma voi schimba, vreodata.


Pe masura ce anii au trecut, am avansat in varsta si-am invatat din unele experiente, indiferent ca m-au afectat favorabil sau nu. In prezent, duc o existenta calma si echilibrata, motiv pentru care ma impotrivesc destul de vehement atunci cand apare ceva ce ar putea perturba linistea mea sufleteasca.


Pentru a fi ceva mai exemplificativa, o sa vorbesc despre plecarea din Romania. In urma cu cativa ani, a pleca din tara era, pentru mine, un concept benefic. Ma imaginam lucrand la ceva posibil stresant, insa avand un standard de viata net superior celui pe care l-as fi putut avea aici. Trebuie sa recunosc ca eram destul de nefericita, din mai multe puncte de vedere. Nici nu excelam pe plan profesional, ba mai mult, nici nu ma imaginam lucrand in domeniu, pe termen lung. Cu toate astea, ma complaceam intr-o mocirla de mediocritate si credeam ca nu aveam sa mai ies din ea niciodata. Nu ma asteptam ca, in prezent, sa am un job care sa ma rasplateasca financiar si sufleteste mult mai mult decat oricare l-as fi putut avea in domeniul pentru care m-am pregatit aproape un deceniu.


Pe masura ce situatia s-a schimbat si a intervenit un echilibru care ma face multumita, ideea plecarii din tara nu a mai revenit in mintea mea. Nu am eliminat-o in totalitate, fiindca nu poti sa stii la ce sa te astepti. Pe de alta parte, ea nu a mai fost o nevoie stringenta, si nici nu am mai manifestat o dorinta nebuneasca de a ma afirma profesional, fie ca e vorba de content marketing sau de medicina veterinara. Ca sa fiu sincera si s-o si scriu (ca sa devina realitate), that ship has sailed. Pur si simplu nu ma mai potrivesc cu meseria asta, partial pentru ca sunt extrem de comoda si-mi place sa lucrez la birou chiar si zece ore, si partial fiindca, oricat de interesant ar fi domeniul din punct de vedere stiintific, nu ma mai atrage. A fi medic veterinar este un efort constant, care necesita foarte mult timp investit in a invata lucruri noi, deoarece descoperiri apar in fiecare an. Eu nu am rabdarea asta. Mi-a luat multa vreme sa realizez acest lucru, cu atat mai mult cu cat, in ultimii trei-patru ani de facultate, mi-a placut deosebit de mult sa invat materiile care mi se predau la acea vreme. Da, am o fascinatie continua pentru microbiologie, imunologie, virusologie, si multe alte parti ale medicinii veterinare despre care citesc chiar si acum articole de specialitate, doar ca sa nu-mi ies din forma. In plus, imi place sa combin aplicabilitatea stiintelor sus-numite cu medicina umana, doar pentru a vedea cum este raspunsul imun la oameni, si altele.


Lasand asta la o parte, frica de schimbare a fost ceva ce a aparut relativ recent. Prietenul meu lucreaza in strainatate si o va face, probabil, multa vreme de acum incolo. Desigur, absenta lui ma afecteaza psihic. Pe langa aspectul emotional, imi este pur si simplu teama sa ma mut in alta tara. Desi e stupid, am incercat sa fac o lista de pros and cons pentru a-mi da seama ce avantaje si dezavantaje exista la chestia asta.


Ca avantaje, pot enumera deschiderea europenilor in general, pentru investitii, si pentru acceptarea celor din jur fara prejudecati. Mi-ar placea sa vad si la noi ca homosexualii, transsexualii, persoanele de oricare alta religie (sau fara niciuna) nu sunt blamate sau aratate cu degetul. De asemenea, mi-ar face placere sa-mi dau seama ca a-ti face un tatuaj nu te stigmatizeaza in fata trecatorului de pe strada. In plus, mai exista un avantaj demn de mentionat. Mie imi place muzica, dar locuind in Iasi si avand gusturi atat de diferite fata de marea majoritate a oamenilor de varsta mea, nu merg la evenimente fiindca Bucurestiul e departe, si fiindca nu vin formatiile care imi plac la mine in oras. Asta ar fi un pro major, fiindca as putea sa vad trupe precum Godsmack, Skunk Anansie, Guano Apes, Rammstein, si multe altele cu un efort minor, fara a fi nevoita sa dau o gramada de bani pe transport, sa iau avionul, sau sa petrec 7-8 ore intr-un tren infect. Mai mult decat atat, sunt convinsa ca a locui in vestul Europei ar fi o experienta benefica in sensul ca mi-ar deschide ochii si as putea deveni ceva mai receptiva, in general.


Ca dezavantaje, primul lucru care-mi trece prin minte e faptul ca parintii mei locuiesc aici. E drept ca, in acest caz, situatia e de nerecunoscut fata de acum patru ani. Intotdeauna am fost foarte atasata de ai mei, insa pentru o perioada de timp, a trebuit sa ii indepartez pentru a-mi putea croi drumul in viata, de una singura. Anul trecut, insa, atunci cand prietenul meu a plecat in Franta pentru o perioada de jumatate de an, nu am putut ramane in apartamentul pe care-l aveam inchiriat amandoi, deoarece nu mi-as fi permis sa achit chiria de una singura. In acest context, m-am mutat in fostul apartament al bunicii mele. De aceea, locuiesc mult mai aproape de parinti. Bineinteles, ii vad mult mai des, ba chiar si mai si in perioada asta, in care prietenul meu e plecat. Think of it this way: eu lucrez de acasa si in afara de pisica, nu are cine sa imi tina companie. Nu e normal sa ma vad cu parintii mai des decat de obicei? Sunt si o fire destul de retrasa, care-si poate numara prietenii pe degetele de la o mana, si cu acestia ma vad atunci cand exista timp liber de ambele parti. In alte cuvinte, poate ies o data sau de doua ori pe saptamana, dar mai mult nici nu as vrea, fiindca tind sa cheltui degeaba bani. In plus, hobby-ul meu, in afara de scris, este cititul. E clar ca nu pot citi intr-un mediu extrem de zgomotos.


Un alt dezavantaj reprezinta faptul ca imi este, pur si simplu, extrem de frica de ce o sa gasesc acolo. Asta e o teama nefondata, sau asa pare. Pe de alta parte, lumea e un loc deosebit de nesigur zilele astea (tocmai s-au petrecut atentatul de la Nice de ziua nationala a Frantei, incercarea de lovitura de stat in Turcia, si micul rampage cu toporul al unui afgan din ISIS intr-un tren din Germania). Toata lumea vorbeste despre cat poate fi Romania de sigura, in conditiile actuale, si e foarte rau ca SUNT complet de acord cu aceasta idee. Nu stiu daca o fi din cauza serviciilor de securitate extraordinar de bune pe care le avem (sa nu exageram, totusi, desi exista o scoala a securistilor tare bine pusa la punct la noi) sau pentru ca nici macar teroristii nu ne vizeaza, la cat de saraci suntem. Cert e ca asta e realitatea - atacurile teroriste sunt considerabil mai rare la noi in tara.


Ajung la ultimul dezavantaj, care consta in abilitatile mele financiare. Nu vreau sa dau cifre, insa acum ma descurc foarte bine. In Romania. Nu stiu cum as putea sa traiesc la fel in Germania, spre exemplu. Exista doua variante - ori imi gasesc de lucru altceva, acolo (ceea ce nu vreau sa fac nici in ruptul capului, fiindca-mi place prea mult jobul meu actual), eventual in domeniul medicinii veterinare (si-mi leg streangul de gat, mai devreme sau mai tarziu, avand in vedere ca nu asta vreau sa fac cu viata mea), ori traiesc pe banii prietenului meu. Ambele variante sunt inacceptabile. In primul rand, nu vreau sa ma intorc la meseria mea initiala, nu pot, nu vreau, nu exista, nu se poate. NU!!! Nu, nu, si nu. In afara de eventualitatea in care as avea, vreodata, destui bani incat sa-mi deschid un adapost pentru pisici (de pe urma caruia e clar ca n-as vedea niciun profit), nu concep nimic legat de medicina veterinara. O data ce-am demontat prima varianta, sa vedem de ce nici cea de-a doua nu mi se pare fezabila. OK, sa spunem ca pe o perioada scurta de timp (care poate fi si jumatate de an, si un an - depinde de la caz la caz sau de circumstante), m-as baza pe salariul partenerului. Asta ar fi acceptabil, cata vreme s-ar petrece pe un timp limitat. INSA, nu este un plan de viitor. Nu pot trai ca un parazit. Ideea asta este impotriva tuturor principiilor mele de viata. Cum sa iti imaginezi ca o sa fie totul bine doar fiindca altcineva plateste mancarea pe care o bagi in gura, ba mai mult, ca iti va plati hainele, tampoanele, spirtul, cremele de fata, orice...si in viitor? Asta nu e un stil de viata acceptabil, din niciun punct de vedere.

In the end, da, imi este frica, dar imi e ingrozitor de frica. Spre deosebire de altii, nu imi e teama de faptul ca am sa ma intorc… si vai, ce-o sa mai zica lumea! Nu. Mie imi e groaza de incapacitatea mea de a plati ceva, de a nu avea banii mei, de a depinde de altul, de a-mi vedea parintii foarte rar, si nu in ultimul rand, de a-mi vedea prietena cea mai buna foarte rar. De toate astea imi e frica. Si cel mai rau lucru e ca nu pot sa ma hotarasc daca vreau sau nu.

Poarta coliviei, Katie Hickman

/ luni, 11 iulie 2016 /
Citita: in format tiparit
Publicata la: Editura Polirom
Tradusa de: Constantin Dumitru-Palcus
Pret: actualmente doar 9,99 lei

Aveam cartea asta in wishlist de numai cateva saptamani cand s-a nimerit sa o primesc de la o librarie online. M-am bucurat nespus, deoarece sunt pasionata de istorie si intotdeauna am sa raman astfel, asa ca de fiecare data cand am sansa sa citesc cate un pic de fictiune istorica, imi salta inima in piept de voiosie.
Unele portiuni din roman m-au incantat, altele insa m-au dezamagit teribil.

Actiunea se desfasoara pe doua planuri: primul (contemporan), al carui eroina este o oarecare Elizabeth, doctoranda la Oxford in filosofie, a fost cel care m-a interesat cel mai putin, daca e sa recunosc sincer; cel de-al doilea (din 1599-1600) spune povestea Celiei Lamprey, o femeie britanica ce fusese rapita de piratii turci si vanduta, pana la urma, sultanului (pentru harem, desigur). In acest sens, as dori sa specific ca acest al doilea plan m-a incantat peste masura, cu atat mai mult cu cat m-a pasionat sa citesc despre intrigile din interiorul palatului, despre relatiile (oarecum ciudate pentru noi, cei din ziua de azi) care se petreceau si se infiripau intre doamnele din harem, despre statuturile sociale pe care ajungeau sa le aiba acestea in functie de cat de tare le prefera sultanul, si-asa mai departe.
Daca doriti sa aflati mai mult despre povestea in sine, va recomand sa mergeti pe blogul Antoanetei Moga, deoarece a avut rabdare si a povestit cat de cat despre actiune: http://wife.mihaimoga.com/?p=238.

Eu nu am sa insist prea mult pe ce se intampla in carte, deoarece risc sa ma plictisesc scriind despre asta si, cred, pe voi la fel. Daca ar fi sa o fac, in plus, cred ca as ajunge la o dimensiune de vreo 5 pagini de A4, asa ca mai bine ma abtin.

Punctul forte al cartii il reprezinta actiunea bine inchegata, felul relativ alert de a povesti al naratorului omniscient, si multitudinea de amanunte, despre care se vede ca au fost bine documentate inainte de a fi utilizate. Punctul slab al cartii a fost acel plan de care ziceam mai sus, cel in care Elizabeth, contemporana noastra, desi o fata cu capul pe umeri, cu o gramada de cultura generala si particulara (la filosofie si istorie, vreau sa zic), face o pasiune tampita pentru un oarecare Marius, doctor ocupat si sarmant, care nu da doi bani pe ea. Din ce cauza spun ca nu am apreciat portiunea in discutie: in primul rand, prea putin ma interesa dilema sentimentala a lui Elizabeth, cand in partea cealalta, a  Istanbulului de 1599 se intamplau chestii MULT mai interesante; in al doilea rand, incursiunile contemporane (caci da, fiecare capitol se petrecea in epoca diferita fata de celalalt) apareau in momentele cele mai inoportune posibile si imposibile, asa ca nu de cateva ori am fost tentata sa sar paginile ce o aveau in prim-plan pe Elizabeth. Un alt punct slab al cartii in discutie il consider faptul ca actiunea devine un pic confuza la un moment dat, cand autorii unui complot par a fi trei persoane diferite, pe rand. In alte cuvinte, mi-a venit putin cam greu sa suspectez intai pe cineva, apoi pe altcineva, ca mai apoi surpriza, sa cred ca de fapt ALTCINEVA era faptasul.
Kudos pentru descrierile dezgustatoare ale sultanului, dat fiind ca sunt absolut convinsa ca foarte putine femei din harem erau realmente inamorate de el.

Ah, si in subsidiar, mai e tratata si o poveste de dragoste, intre Celia si Paul Pindar, cel care era logodnicul sau la momentul rapirii ei, si sentimentele astea ii conduc pe amandoi la acte putintel nebunesti. Desigur, faptul ca Elizabeth intreprinde o calatorie in Istanbul pentru a cerceta povestea Celiei, asigura, indirect, o viitoare legatura amoroasa cu un oarecare Mehmet. Apropo de numele asta, de ce o fi simtit Katie Hickman nevoia sa il numeasca pe turcul din ziua de azi, probabil viitorul iubit al lui Elizabeth, cu acelasi nume pe care il avea sultanul, in 1599? Asta n-am inteles-o, mai ales ca ar fi fost o analogie extraordinar de nepotrivita, dat fiind ca nu e descris in cuvinte prea calde (ba e gras, ba e palid, ba are prea mult par, ba-i plac fetele cat mai tinere, deci..un pederast.), in timp ce actualul Mehmet nu e nici pe departe la fel.

Ca sa inchei (caci deja am exagerat cu lungimea postarii), va recomand Poarta coliviei deoarece este intr-adevar interesanta si nu prea o sa va plictiseasca. Ignorand unele momente siropoase si extraordinara capacitate a lui Elizabeth de a supra-gandi absolut totul din jurul ei, o sa fiti totusi destul de satisfacuti, mai ales, asa cum spuneam si mai sus, datorita portiunii care trateaza Istanbulul secolului XVI.

Are Women Human?, Dorothy L. Sayers

/ luni, 4 iulie 2016 /
Pret in RO: Din pacate nu am gasit o versiune tradusa, si tare am impresia ca nici n-o sa apara una prea curand.
Pret in EN: 6,28 Eur, la bookdepository

Am adorat fiecare cuvintel din cartea asta, o data pentru ca e compusa din doua eseuri care pur si simplu iti deschid mintea, si a doua oara pentru ca a fost desi scurta, intr-atat de puternica incat sa-mi doresc unele lucruri pentru mine insami. Dorothy L. Sayers a fost o femeie exceptionala, la ale carei romane cu siguranta am sa mai revin (pana in prezent am parcurs doar doua, Cinci piste false si O moarte suspecta, in asteptare avand, inca, Reclama ucigasa).

Cum ziceam si mai sus, Are Women Human? este compusa din doua eseuri, dintre care primul poarta chiar numele lucrarii. Acesta m-a incantat cel mai mult, dupa cum trebuie sa recunosc. Se intampla ca, undeva dupa cel de-al doilea razboi mondial, Dorothy L. Sayers primeste o invitatie de la un club feminist ca sa i se adere si sa tina un discurs la o intalnire organizata de acesta. Doamna Sayers decide sa le raspunda in scris, iar misiva capata o profunda tenta meditativa, dat fiind faptul ca femeia refuza vehement sa se considere o feminista. Ea atrage atentie asupra faptului ca femeile, la fel ca si barbatii, nu fac parte din categoria unui sex, ci sunt exponente ale speciei umane. Ea zice ca cel mai iritant factor nu este neaparat atitudinea misogina vadita pe care o manifesta multi dintre masculii zilelor respective, ci faptul ca pana si femeile se simt nevoite sa-si formeze o asociatie destinata propriului sex.
In continuare, va prezint o serie de citate din aceasta carte, pe care v-o recomand cu cea mai mare caldura. Parcurse cu atentie, fragmentele de mai jos ajung sa va frapeze prin adevar si logica!

“A man once asked me ... how I managed in my books to write such natural conversation between men when they were by themselves. Was I, by any chance, a member of a large, mixed family with a lot of male friends? I replied that, on the contrary, I was an only child and had practically never seen or spoken to any men of my own age till I was about twenty-five. "Well," said the man, "I shouldn't have expected a woman (meaning me) to have been able to make it so convincing." I replied that I had coped with this difficult problem by making my men talk, as far as possible, like ordinary human beings. This aspect of the matter seemed to surprise the other speaker; he said no more, but took it away to chew it over. One of these days it may quite likely occur to him that women, as well as men, when left to themselves, talk very much like human beings also.”
“In reaction against the age-old slogan, "woman is the weaker vessel," or the still more offensive, "woman is a divine creature," we have, I think, allowed ourselves to drift into asserting that "a woman is as good as a man," without always pausing to think what exactly we mean by that. What, I feel, we ought to mean is something so obvious that it is apt to escape attention altogether, viz: (...) that a woman is just as much an ordinary human being as a man, with the same individual preferences, and with just as much right to the tastes and preferences of an individual. What is repugnant to every human being is to be reckoned always as a member of a class and not as an individual person.”
“It is extraordinarily entertaining to watch the historians of the past ... entangling themselves in what they were pleased to call the "problem" of Queen Elizabeth. They invented the most complicated and astonishing reasons both for her success as a sovereign and for her tortuous matrimonial policy. She was the tool of Burleigh, she was the tool of Leicester, she was the fool of Essex; she was diseased, she was deformed, she was a man in disguise. She was a mystery, and must have some extraordinary solution. Only recently has it occrurred to a few enlightened people that the solution might be quite simple after all. She might be one of the rare people were born into the right job and put that job first.”
“In fact, there is perhaps only one human being in a thousand who is passionately interested in his job for the job's sake. The difference is that if that one person in a thousand is a man, we say, simply, that he is passionately keen on his job; if she is a woman, we say she is a freak.”
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger