Eliberarea animalelor din gradinile zoologice

/ marți, 4 octombrie 2016 /
Am vazut ca anul asta este foarte la moda sa militezi pentru drepturile animalelor si, mai ales, pentru drepturile celor din gradinile zoologice. Bineinteles ca si eu, la fel ca multi oameni din lume, iubesc animalele si ma simt atinsa de multe dintre cazurile tragice care apar prin social media si despre care ajung sa aflu, intr-un mod sau altul.

Sunt complet de acord cu protejarea tuturor speciilor de orice fel. Sunt la fel de acord cu ideea ca omenirea nu e sustenabila actualmente, si ca trebuie sa-si schimbe obiceiurile alimentare, cel putin gradual. Ce sa mai zic de suprapopularea planetei si de ritmul realmente infiorator in care unii se reproduc? Nu acestea sunt, insa, subiectele care fac acest articol.

As vrea sa ma declar ori pentru, ori impotriva eliberarii animalelor din gradinile zoologice, insa cred ca problema este cu mult mai complicata decat pare. Vorba aia, lucrurile nu sunt niciodata ceea ce par. Avem impresia, cand intindem mana inspre tigrul ala fatat in captivitate si care si-a trait toata viata in captivitate... Ca o duce greu, ca lumea ii da de mancare, si ca, in foarte multe amplasamente de genul asta, e extrem de bine ingrijit. Dar ca na, e deprimat pentru ca cineva il tine inchis. Tonul nu e sarcastic, e doar realist.

Problema devine complicata in momentul in care militezi pentru asa ceva, gradinile chiar se inchid, animalele sunt puse in libertate, si duc o existenta singuratica si trista, pana la moarte, pentru ca le e imposibil sa se mai integreze in vreo comunitate din salbaticie. De asemenea, trebuie sa luam in calcul faptul ca aceste animale nu au vanat niciodata in viata lor, si desigur, nu e ca si cum nu mai au instinctul vanatorii in materialul genetic, dar... ce le va face sa castige prada in fata unui pradator mai bun, cu exercitiu si dexteritate perfectate in timp?

Campaniile care se organizeaza pentru inchiderea gradinii zoologice X sau Y, cu termen de executare de maine, sa zicem, mi se pare nerealiste si prostesti. Sunt exemple perfecte ale gandirii pe termen scurt, la care nimeni nu-si pune problema ce se va mai intampla dupa ziua de maine. Toata lumea e multumita si perfect satisfacuta ca si-a atins scopul, adica sa inchida gradinile zoologice. Super... si-acum ce facem cu atatea animale fara casa, fara mancare, fara ingrijiri? Mai degraba, ar trebui sa se militeze pentru inchiderea GRADUALA a acestor adaposturi, respectiv ca animalele sa isi traiasca, totusi, viata pana la capat, si cand ultimul exemplar va fi murit, gradina sa se inchida. Nu vreau sa fiu cruda si nici sa spun ca solutia asta e una 100% buna, cu atat mai mult cu cat m-a impresionat povestea celui mai trist urs din Argentina, care a murit in captivitate anul trecut (parca). Dar mi-ar placea ca planurile de genul asta sa priveasca un pic si in viitor.

Voi ce parere aveti despre gradinile zoologice?

Ce am mai citit

/ luni, 26 septembrie 2016 /


Bossypants, Tina Fey

Intr-o duminica, am iesit cu Anca si Simona si cea din urma mi-a dat ideea romanului asta, mentionandu-mi ca auzise ca e destul de amuzant. N-am asteptat prea mult, in ziua imediat urmatoare am si inceput sa-l citesc. N-o sa zic prea multe despre el pentru ca postarea asta se vrea una cat de cat scurta (am ramas cam in urma cu scrisul despre romane), insa am sa mentionez ca bucatile mele preferate sunt cele despre Don Fey, tatal Tinei si probabil cel mai interesant american care o fi existat vreodata in lumea asta, tocmai pentru ca e intr-atat de comic incat nu te poti abtine sa izbucnesti in ras!

“My dad looks like he’s ‘somebody.’ One day when I was visiting him on his lunch hour he ran into a couple of old high school buddies in downtown Philadelphia. ‘Hey, Don Fey!’ one of the guys called from across the street. ‘Oh my God, Don Fey,’ the other guy said excitedly. The two African American secretaries waiting at the light with my dad whispered knowingly to each other, ‘That’s Don Fey.’”
“That’s Don Fey. He’s just badass. He was a code breaker in Korea. He was a fireman in Philadelphia. He’s a skilled watercolorist. He’s written two mystery novels. He taught himself Greek so well that when he went to buy tickets to the Acropolis once, the docent told him, “[greek characters]” (It’s free for Greek citizens.)” “Neighborhood kids would gather on our porch just to listen to him swear at the Phillies game.”
Roquenval, Nina Berberova


Acum cativa ani am citit Trestia revoltata, de aceeasi autoare and, I dare say, I understood shit. Nina Berberova are un stil foarte frumos insa, la finalul fiecarui roman al sau, trebuie sa fie un moment in care sa te intrebi: de fapt ce-a vrut femeia asta sa exprime prin cartea asta? Adica personajele si povestea-s interesante, insa per total, care a fost morala, ce a determinat-o sa scrie?

Cam asa stau lucrurile si cu Roquenval. Mi-a placut mai mult decat Trestia revoltata, insa la sfarsit tot n-am inteles despre ce a fost vorba cu adevarat in mai putin de 100 de pagini cat a avut carticica asta. Totusi, e o lectura relaxanta pentru un weekend sau o seara plictisitoare, sa zicem. E scrisa frumos, nu plictiseste, si zic asta in ciuda fobiei mele rusesti, fiindca desi majoritatea personajelor sunt de sorginte rusa, am putut totusi sa citesc romanul, fara sa o aud pe tanti Liudmila in cap.
Dragut dar nu foarte.

Easy Cupcake Recipes, Lynlyn Lee


Pe scurt, poze dragute (insa nu prea multe), linkuri utile inspre youtube, cateva retete chiar interesante..si cam atat. Ce mai pot spune despre o carte de bucate, mai ales despre un singur tip de desert?

Vrajitoarele, Roald Dahl


Cred ca dintre aceste carti mi-a placut cel mai mult cea in discutie. A fost si amuzanta, am terminat-o si intr-o singura zi, are si schite haioase.. Roald Dahl e perfect atat pentru cei mici, cat si pentru cei mari. E o poveste prea frumoasa ca sa nu o incercat. I-am dat cinci stele din cinci pentru ca merita, iar asta nu pentru ca e o lectura simpla. E pur si simplu relaxanta si amuzanta.

Discursul regelui, Mark Logue & Peter Conradi

/ luni, 19 septembrie 2016 /

Titlu: Discursul regelui
Autori: Mark Logue si Peter Conradi
Traducere: Ramona Elena Lupu
Pret in RO: 24,90 lei, la all.ro
Pret in EN: 4,31 Eur (la acest moment exista o reducere de 55%), la BookDepository
Pret in EN, editie Kindle: in jur de 10$, la Amazon

Am vrut sa citesc aceasta carte pentru ca am fost teribil de impresionata de productia cinematografica, pe care am vizionat-o la cinema in vara anului 2011. Stiu ca parerile sunt destul de impartite cu privire la film, insa eu n-am sa-l uit niciodata pe Colin Firth si felul in care joaca (magnific!). De asemenea, nici Geoffrey Rush nu e de lepadat, dupa cum a demonstrat-o in multitudinea de pelicule la care a participat.

Discursul regelui e un roman scris de Mark Logue, nepotul lui Lionel Logue, cel care a fost logopedul regelui George al VI-lea. Majoritatea dintre noi cunoaste putine informatii (sau ma rog, oamenii de rand care nu au avut sansa sa studieze intens monarhia britanica) legate de acest rege, deoarece el a fost tatal Elisabetei a II-a si, din pacate, a si murit destul de tanar (nici 60 de ani nu avea, atunci cand a fost rapus de o boala crunta).

Despre carte pot sa va zic ca mi-au placut portiunile in care a fost tratata viata lui George (supranumit Bertie), caracterul si felul sau de a se comporta, valorile extraordinar de principiale pe care le avea si faptul ca, pana la urma, a fost un rege bun in adevaratul sens al cuvantului. N-am sa va umplu de prea multe detalii asa incat sa va plictisesc. Ce pot spune, insa, e ca Mark Logue a facut (cred) o treaba biografica destul de buna in ceea ce-l priveste pe Bertie. Acelasi lucru l-a facut si cu bunicul sau, insa, din pacate, nu am fost intr-atat de incantata de aceste portiuni din carte.

Ori ca Mark Logue a avut tendinta sa-i augmenteze capacitatile lui Lionel, ori ca a fost un pic prea meticulos in a prezenta dovezile din ziare (mai ales din Australia) cu privire la talentul bunicului sau in logopedie...cert e ca nu l-am privit pe Lionel ca pe un personaj simpatic, asa cum l-am vazut pe Geoffrey Rush portretizandu-l. Pe scurt, pot spune ca sunt convinsa ca Logue a avut un mare rol in diminuarea balbaielii regelui, insa nu cred ca a putut-o trata in totalitate. Traumele din copilarie (o bona groaznica, ce-l ignora destul de mult pe Bertie, dandu-i sa bea lapte incontinuu - probabil cauza ulcerului de mai tarziu), reticenta initiala a tatalui sau cu privire la dificultatile lingvistice pe care le avea tanarul, precum si faptul ca fratele sau avea o carisma de invidiat (motiv pentru care era adulat de publicatiile vremii respective) nu l-au scutit de probleme pe viitorul George al VI-lea. Timiditatea excesiva l-a determinat sa abandoneze comunicarea cu cei din jur si acum, retrospectiv, cred ca familia regala ar fi putut fi multumita ca problema nu s-a agravat (putea sa se inchida de tot in sine si sa dezvolte cu usurinta o minora boala psihica, dupa parerea mea). Norocul cel mai mare al lui Bertie a fost ca a facut cunostinta cu Elizabeth, viitoarea regina mama, detinatoarea unui caracter absolut grozav, care i-a fost alaturi indiferent de cate probleme ar fi putut aparea. Cred ca sotia lui a fost un mare exemplu de loialitate, de la care oricare dintre noi ar avea ceva de invatat.

Pe scurt, daca v-a placut filmul si daca sunteti interesati de subiect, va recomand calduros aceasta carte. E scrisa intr-o maniera relativ obiectiva (nu ma pot abtine sa consider ca Mark a vrut sa sublinieze macar putintel calitatile de logoped ale bunicului sau), face parte din colectia "Carti adevarate" si eu cred ca o sa va placa. Trebuie avuta o doza mica de rabdare, insa, deoarece nu e un roman in adevaratul sens al cuvantului, axandu-se mai ales pe partea biografica. Schimburile de scrisori, jurnalele precum si opinia mass-mediei de la vremea aceea schiteaza  un tablou destul de clar intamplarilor si decorului in care ele s-au desfasurat.

Nu uitati, echipa ALL va lucra timp de 15 minute in contul acestei postari, iar fiecare comentariu adauga cate 3 minute de voluntariat, asa ca faceti bine si ziceti si voi ceva despre roman (cele off-topic nu se iau in considerare)!

Jurnalul, Nicholas Sparks (The Notebook)

/ luni, 12 septembrie 2016 /

Citita: pe Kindle
Pret in EN, editie tiparita: nici 40 lei, la o librarie online

Nici nu stiu cum sa incep sa scriu despre acest roman. Filmul l-am vazut de atatea ori incat am pierdut deja sirul, asa ca, mai devreme sau mai tarziu, lectura cartii era inevitabila. Din start am sa spun ca exista cateva diferente notabile intre ecranizare si romanul propriu-zis, dar asta era oarecum de asteptat.

Povestea e la fel de frumoasa, personajele mi-au fost la fel de dragi...in alte cuvinte, pot sa spun ca e o lucrare perfecta pentru un weekend in care vrei sa te simti ceva mai sentimental.

Despre ce e vorba: Allie si Noah fac cunostinta in timpul unei veri. Ea era venita cu parintii la casa de vacanta din South Carolina, in timp ce el tocmai terminase scoala si lucra alaturi de tatal sau, in aceeasi localitate. Intamplarea face ca aceste doua suflete sa se intalneasca si (desi istoria dragostei lor initiale nu e accentuata cine stie ce in roman), bineinteles, sa se iubeasca. Totul le sta in cale. In primul rand, conditiile sociale ale celor doi sunt extrem de diferite, ea provenind dintr-o familie bogata si sus-pusa pe scara sociala, in timp ce el e fiul unui muncitor la fel ca oricare altul, avand resurse destul de limitate banesti. Parintii lui Allie o forteaza sa paraseasca, impreuna cu ei, oraselul din South Carolina, la finalul verii. Noah ramane devastat asa ca se inroleaza in armata si pleaca in cel de-al doilea razboi mondial.

Baiatul ii scrie fetei cate o scrisoare in fiecare zi, timp de cateva luni (in roman) sau un an (in adaptarea cinematografica). Ea nu-i primeste misivele, dintr-un motiv demn de mentionat abia cand are loc reintalnirea celor doi. In consecinta, ea incepe sa-si refaca viata in alt oras, departe de iubirea de o vara care i-a unit. Se logodeste cu un fiu de industrias, devenit avocat celebru si destoinic, care, desigur, in conformitate cu cerintele parintilor ei, are o avere ce nu poate fi trecuta cu vederea cu usurinta. Declicul are loc atunci cand ea observa in ziar un articol despre un barbat din South Carolina care a reconstruit o casa si care refuza sa o vanda, in ciuda multitudinii de oferte pe care o primeste.

Notez aici o mare diferenta intre carte si pelicula: in timp ce Noah si Allie isi traiesc vietile separat timp de doar 7 ani in film, in roman asta se intampla pe parcursul a mai multi ani, aproape 14 (deci dublu). Inteleg instinctul celor care au fost in spatele productiei cinematografice de a-i face pe cei doi sa arate mai tineri, pe de o parte pentru ca lumea poate e mai putin sensibilizata de cei mai in varsta care se indragostesc (aici referindu-ma la marile mase ce privesc la televizor), si pe de alta parte fiindca tinerii arata intotdeauna mai bine, si, deci au mai mare priza la public.
In alte cuvinte, in timp ce in film e prezentata o poveste de dragoste care reincepe inspre varsta exponentilorde 30 de ani , in carte avem o perspectiva diferita, data de faptul ca ei se apropie mai degraba de 40. Pe mine, una, lucrul asta nu m-a deranjat absolut deloc, mai ales ca eu cred ca dragostea poate aparea indiferent de factori derizorii ca statusul social, sexul, rasa si-asa mai departe, deci nu exista nici o limitare de varsta.

Per total pot spune despre aceasta carte ca m-a impresionat, dar din nou, as dori sa specific ca daca nu aveti o precadere inspre romanele cat de cat romantice, nu cred ca veti simti acelasi lucru. Nicholas Sparks e diferit de tipicul clasic al celor care scriu sentimental, prin faptul ca majoritatea cartilor sale se termina prost, ba chiar dezastruos, si-ti lasa o gaurica-n inima si-n suflet. Bineinteles, nu este acelasi caz si cu Jurnalul, in cazul in care va intrebati, insa oricum ar fi, tot nu e optimist finalul.

P.S.: Imi pare rau ca am absentat atata timp de pe blog, insa am fost plecata in Italia (despre care trebuie sa scriu, sper, saptamana asta) si nici nu am avut asa mult timp de citit, din pacate. :(

My Family and Other Animals, Gerald Durrell

/ marți, 6 septembrie 2016 /
Editie: Penguin Books
Numar pagini: 320
Limba: Engleza

Am fost putin cam sceptica atunci cand am inceput sa lecturez cartea in discutie, partial fiindca nu ma asteptam sa-mi placa intr-atat de mult, si partial pentru ca cineva mi-a recomandat-o in conexiune cu Peter Mayle. Dupa cum unii dintre voi cunoasteti, sunt o fana declarata a lui Mayle, mai ales deoarece scrie intr-o modalitate personala si hazlie, cu ajutorul careia reuseste sa se apropie de, cred, orice cititor.

Ei, Gerald Durrell are un stil ceva mai diferit, poate si pentru ca nu e chiar adaptat zilelor noastre, cand toata lumea-si exprima opinia liber, cu privire la orice. El insista mai degraba pe faze amuzante din care sa transpara comicul de situatie, si pe umorul bine cunoscut englezesc. Pana la urma, a reusit sa fie pe gustul meu, fiindca mai ales cel de-al doilea, that British humor, e bine pus la punct si descris magnific.

My Family and Other Animals (din titlu transpare cam ce fel de carte e aceasta, nu?) e prima colectie de istorioare amuzante dintr-o trilogie publicata de Durrell, ce are la baza aventurile sale impreuna cu familia, in insula Corfu. Fiindca nu prea-mi sta in fire sa dezvolt subiectul cartilor atat de mult incat sa nu mai fie cineva interesat de citirea lor, am sa zic doar ca am ADORAT fiecare personaj, in special catelul familiei, precum si marele grec inconfundabil, atat dupa chip cat si dupa caracter, Spiros.

Exista o serie de amanunte ce tin de biologie care-s strecurate printre intamplarile ale familiei, mai ales fiindca autorul era, chiar si la varsta aceea (intre zece si cincisprezece ani) preocupat de insecte si aproape tot ce inseamna organism viu. N-o sa va plictiseasca, insa, chiar asa mult cu aceste elemente, fiindca ele-s totusi aplicate la perspectiva unui baietel, nu a unui adult neaparat bine cunoscator.

E o carte simpatica, ce-si merita timpul petrecut in compania ei.

Violul, Joyce Carol Oates

/ marți, 30 august 2016 /

Pret in RO: nici 20 lei, la o librarie online
Pret in EN, editie tiparita: in jur de 9 Eur, la Bookdepository.co.uk

Prima oara trebuie sa recunosc ca titlul m-a indus un pic in eroare. Am avut tendinta sa cred ca e una dintre acele carti care trateaza sindromul Stockholm sau ceva similar, in asa fel incat femeia violata ajunge sa nutreasca sentimente pozitive pentru agresorul ei. Nu credeam, totusi, ca Oates ar fi capabila de asa ceva, si pana la urma s-a dovedit ca nu e.
Cartea asta e... cum sa zic? Razbunarea tuturor fetelor asupra carora s-au atintit vreodata ochii intr-un anume fel. Chiar nu cred sa mai fi simtit de multa vreme atata satisfactie la momentul terminarii unui roman, iar asta nu pentru actiunea in sine, ci pentru ca m-am simtit realmente razbunata.

Martine Maguire impreuna cu fiica ei (de 12 ani) aleg, in seara de 4 iulie, sa se intoarca acasa de la o petrecere din cartier trecand printr-un parc, o zona relativ rau famata. Ce se intampla acolo va puteti da seama dupa titlul explicit al romanului. Oates nu face nici exces de detalii, dar nici nu ne da senzatia ca lucrurile ar putea fi altfel decat sunt. Faptul ca o femeie alege sa treaca printr-un parc doar pentru a ajunge mai repede acasa nu inseamna ca o cauta cu lumanarea, asa cum au nesimtirea crasa unii locuitori din oras sa spuna despre ea, mai tarziu. Faptul ca e batuta si sta in coma aproape o saptamana, dupa care are o perioada lunga in care nu-si aminteste ce s-a intamplat, faptul ca fata ei de 12 ani a avut nesansa sa-si vada mama la pamant, violata in cele mai groaznice moduri posibile.. asta nu a contat pentru taranii din societatea aia limitata. Ce-a contat pentru ei a fost faptul ca 5 baieti de pana in 25-30 de ani aveau sa intre la puscarie din cauza unei, ziceau ei, femei usoare. Din pacate, insa, Teena nu era prostituata, iar cei apropiati stiau asta. Sotul ei murise de cancer in urma cu ceva ani, si chiar de avea actualmente o relatie normala..chiar nu era o femeie usoara.
Ah, ca alegea sa se imbrace ceva mai elegant? Asta e cumva o crima? Asta mi se pare cea mai mare aberatie, cand lumea spune ca cele care se imbraca intr-un anume fel cauta dinadins sa fie violate. Nu domle, femeile au voie sa se imbrace asa cum vor ele (ma rog, in limita decentei, in asa fel incat sa nu fie arestate pentru expunere indecenta), la fel cum barbatii au voie sa se imbrace cum vor ei. Cata vreme exista egalitate intre sexe, si, in general, intre orice tip de cetateni, NIMENI nu are dreptul sa altereze integritatea corporala a altcuiva fara sa isi primeasca pedeapsa. In plus, violul mi se pare o actiune primitiva, violenta, ANIMALICA, si care, in speta, demonstreaza faptul ca cel care a infaptuit-o nu a evoluat cu nimic de la cretacic incoace! Violul si pedofilia sunt realmente doua crime in cazul carora as milita PRO pedeapsa cu moartea.

O buna bucata din roman m-a deprimat, de asa maniera incat la un moment dat credeam ca n-o sa-l mai pot continua, pana cand lucrurile, dintr-o data, au luat o intorsatura complet diferita si l-am dat gata in curs de doua ore maxim (cu intreruperi). Nu vreau sa dau prea multe detalii fiindca e intr-atat de redus ca dimensiune incat as ajunge sa ii povestesc intreaga actiune. Totusi, un lucru o sa va zic cu siguranta: o sa va placa. Mai ales daca ati trecut vreodata printr-o situatie in care sa fiti nedreptatiti, sa fiti priviti in vreun anume fel sau pur si simplu sa fiti marginalizati pentru ceva ce n-ar trebui considerat neobisnuit, atunci o sa va placa nespus de mult.
Inca o data, poate fi cumparat (alaturi de alte carti online) la aceasta librarie.

Sangele vikingilor, Brian Frederiksen

/ /
Tradusa de: Luiza Crivat
Publicata la: Editura Niculescu
Pret in romana: 29,43 lei, la o librarie online
Pret in engleza: nu am gasit varianta in engleza nicaieri

Descriere oficiala:
Ce s-ar intampla daca s-ar dovedi ca familia regala daneza, cea mai veche monarhie din lume, ar ascunde un secret teribil, o profetie milenara?
Ce s-ar intampla daca s-ar afla ca primul rege viking danez mentionat de izvoare, Gorm cel Batran (890-959 A.D.), a fost descendentul direct al casei lui Iuda, pe linia de sange a regilor David si Solomon?
Si de ce ar fi in stare casa regala daneza, Mossad-ul si o straveche fratie musulmana ca sa pastreze aceste secrete?

Am vrut sa citesc Sangele vikingilor inca de acum vreo doi ani. Aparent, e o carte buna de actiune, care combina doua elemente ce ar putea sa ma intereseze: un suspans continuu, dat de un fir narativ bine inchegat, si subiectul propriu-zis, care se apropie destul de tare de vikingi, mitologie scandinava, obiceiurile poporului in discutie.

Actiunea propriu-zisa se desfasoara, initial, pe doua planuri, pentru ca acestea sa se transforme, mai tarziu, in trei. Bineinteles ca mie cel mai interesant mi s-a parut cel care se petrece in timpul domniei lui Harald Dinte Albastru, respectiv in jurul anului 960, fiindca decorul lui e presarat cu o gramada de elemente ce tin de temperamentul si caracterul poporului viking. Personajul meu favorit este un oarecare Ragnar, care lupta pentru cauza sa pana la moarte, si care isi demonstreaza vitejia in orice imprejurare.

Cei sensibili s-ar putea sa nu aprecieze grozav unele descrieri (exista tot felul de referinte crude in ceea ce priveste incaierarile dintre irlandezi si vikingii danezi, inclusiv momente de genul "am un topor infipt in cap, dar voi lupta pana ma voi prabusi intr-o balta de sange"), insa, trebuie sa recunosc, mie chiar acestea mi-au placut. Stiu ca sunt mai sadica de felul meu, insa tocmai faptul ca razboinicii Jomsvikingi (daca sunteti curiosi ce sunt acestia, accesati acest link) erau atat de loiali regelui si cauzei lor m-a facut sa cred ca, fara indoiala, nu mai exista onoare in zilele noastre asa cum era in acele vremuri.

Un al doilea plan o are drept protagonista pe Julie, o tanara care-si realizeaza studiile doctorale in arheologie (descrierea de pe coperta IV este gresita, in acest sens, Julie nu e studenta, e doctoranda, deci are varsta corespunzatoare unei persoane cu o pregatire ceva mai complexa) si care, in cursul unor excavatii de langa o biserica, descopera un coif viking. Insa nu orice fel de coif viking, desigur, ci unul care are un mesaj codificat pe partea interioara.
Cel de-al treilea plan, din pacate, nu pot sa vi-l descriu prea mult, deoarece asta ar insemna sa dezvalui o portiune realmente importanta din mister.

Tot ce vreau sa va zic e ca e o carte bunicica, insa daca va inhamati sa o cititi, sa nu aveti asteptari extraordinare, dat fiind ca e scrisa cumva in stilul lui Dan Brown, mai ales in portiunile contemporane. Traiul vikingilor e descris magistral, prin prisma ochilor mai multor personaje.

Jocurile foamei (a doua recenzie)

/ /

Am vazut filmul imediat dupa aparitie si mi-a trezit dorinta de a citi si cartile, astfel incat am inceput, firesc, cu primul volum.
Povestea se desfasoara intr-o “altfel” de America, una impartita in 13 districte, dintre care ultimul este ras de pe suprafata continentului. In fiecare an, sunt organizate aceste jocuri ale foamei, menite sa le aminteasca celorlalte 12 districte ramase de puterea Capitoliului si de urmarile nesupunerii lor.
Aceste Jocuri, presupun « tragerea » la sorti si sentinta la moarte a 23 din totalul de 24 de tributuri extrase din urne, cate 2 tributuri, o fata si un baiat din fiecare district. Cei 24 de tineri se vor lupta intre ei, pe un « camp » de lupta aranjat de catre creatorii jocului. In fiecare an altul.
Romanul se concentreaza asupra districtului 12, cei vizati fiind Katniss Everdeen si Peeta Mellark care vor face o schimbare in “scenariul” de an cu an, finalul, desi putin banuit, aducand totusi ceva nou. Peeta face parte dintr-o familie instarita, paine si carnea nefiind absente de la masa, pe cand Katniss, dupa moartea tatalui, a fost nevoita sa preia rolul, deloc usor, de « barbat » in casa. Peeta pare sa aiba sentimente profunde pentru eroina principala, de ceva timp.
« …-Un baiat frumos ca tine. Trebuie sa fie o fata deosebita. Haide, cum o cheama ? insista Cezar Peeta ofteaza…Ei, exista o fata. Sunt nebun dupa ea de cand ma stiu. Dar sunt sigur ca, pana la extragere, nici macar n-a stiut ca exist ….-Pai uite cum faci. Castigi si te intorci acasa. Atunci n-o sa te poate refuza, nu ? spune incurajator Cezar. -Nu cred ca o sa mearga. Victoria n-o sa fie de folos in cazul meu, zice Peeta. -De ce nu ? intreaba Cezar, derutat. Peeta se inroseste ca sfecla si raspunde balbaindu-se. -Pentru ca…pentru ca…ea a venit aici, cu mine. »
Ceea ce m-a impresionat pe mine in mod deosebit de placut a fost stilul de a scrie al autoarei, Suzanne Collins. Romanul Jocurile foamei e alegerea perfecta intr-o dupa-amiaza mohorata de toamna sau iarna, cand tot ce vrei e sa te bagi sub patura si sa uiti de orice altceva. Detaliile sunt din abundenta, nici nu e de mirare ca s-a decis transpunerea lor intr-un film.
Cartea se gaseste de cumparat la o librarie online la un pret special.

Nici moarta, nici angajata - Maryjanice Davidson

/ joi, 25 august 2016 /
Am facut mai multe comenzi de carti in ultima luna, probabil si pentru ca Sorin e plecat, eu ma cam plictisesc, si nu vreau sa ma simt prea singura. Am ajuns sa citesc destul de mult, si avand in vedere ca sunt cu doar doua carti in urma in challenge-ul meu de a parcurge 99 de titluri anul acesta, am sperante mari.

Nici moarta, nici angajata


Sa vedem ce va pot povesti despre cartea asta. Prima intrebare pe care v-ati putea-o pune e daca este, intr-adevar, la fel de prosteasca dupa cum e numele ei. O sa raspund cu nu, mai mult pentru ca e vara si aveam nevoie de o lectura usoara, care sa nu-mi solicite prea mult imaginatia. Am cam dat-o pe Vonnegut de la o vreme, si imi vine destul de greu sa-l citesc, asa ca mai am nevoie de o boare de aer proaspat, cel putin din cand in cand.

Care e treaba? Betsy Tailor e o tipa care a devenit vampir in volumul I din aceasta serie (despre care nu stiam ca exista, avand in vedere ca am comandat cel de-al doilea volum doar pentru ca era la oferta, la Nemira). Nu-i nimic, cartile se pot citi individual fara nicio problema, deoarece, asa cum face si bine-cunoscuta Charlaine Harris (care a scris seria Vampirii Sudului), autoarea repeta unele evenimente si cititorul poate inchega o oarecare idee cu privire la cum a evoluat situatia de-a ajuns Betsy vampir. Pe scurt, are un companion mai degraba fortat, Sinclair, care e vampir de cateva sute de ani, si care e cam nesimtit. Altfel, arata bine si are maniere (desi nu-s chiar moderne).

Toate bune si frumoase, pana la un anumit punct. Dintr-o data, in orasel incep sa apara din ce in ce mai multe decesuri vampirice, motiv pentru care Betsy, alaturi de prietenii ei cu sau fara colti, decide sa purceada la investigarea misterului si descoperirea identitatii criminalului. Putin banuiesc toate aceste personaje ca, de fapt, avem de-a face cu ceva mult mai complex.

Mi-a placut sau nu?

Contrar obiceiurilor mele, am decis sa-i dau cartuliei asteia un rating de 3 stelute din 5. Nu e scrisa nici bine, nici rau, insa un lucru pot sa zic despre ea: e relaxanta. Nu sunt sigura daca exista anumite probleme cu traducerea, insa am remarcat ca am inceput sa dezvolt un dispret enorm fata de unii traducatori, insa asta e problema mea. Ultimele experiente negative pe care le-am avut in acest sens au fost cu doua romane, unul de Steinbeck, si unul de Vonnegut, la care se vedea clar ca persoana ce a tradus textul nu mai citise nicio opera scrisa de autor, in prealabil. Obisnuiesc sa citesc in special in engleza, asa ca vocea autorilor mei preferati imi e foarte puternica in constiinta. In momentul in care dau peste o traducere care nu ma lasa sa trec de bariera mea de cititor si sa ma afund in lumea imaginara a scriitorului, ma simt profund frustrata.

Ei, cartea asta e tradusa relativ bine, si in afara de greselile ortografice minore pe care le-am depistat, nu prea m-a deranjat editia in discutie. Actiunea e alerta, personajele sunt destul de simpatice, si probabil singura chestie care mi-a lasat un gust amar a fost ca romanul asta a intins coarda, pe alocuri, si a cam cazut intr-o galeata de trivialitate. Altfel, isi merita ratingul pe deplin.

In concluzie, daca sunteti in cautare de o lectura usoara, de vara, si care sa va tina companie in timp ce calatoriti, s-ar putea sa va placa Nici moarta, nici angajata.

Frica de schimbare

/ marți, 19 iulie 2016 /
Acest articol este destul de personal, astfel incat daca nu va intereseaza viata mea, va rog sa nu continuati sa cititi. Am decis sa-l scriu pentru ca am o serie de idei care-mi tot trec prin minte de la o vreme, si pe care trebuie sa le notez undeva. In lipsa de un jurnal fizic, apelez la blogul acesta.


Ce este frica de schimbare?


Cand eram mai mica, m-am gandit, de multe ori, ca schimbarea imi face bine. Fie ca era vorba de un loc de munca nou sau de o tara pe care sa o vizitez pentru prima oara - cert e ca toate lucrurile de acest gen aveau un impact pozitiv, atunci cand mi le imaginam. Mi-a fost intotdeauna o oarecare teama de lucruri care apar prea brusc sau care par sa fie prea bune, dintr-o data. Scepticismul meu se datoreaza faptului ca nu am crezut si, probabil, niciodata nu voi crede ca ceva bun apare inopinat, sau ca cineva iti poate face un cadou de o valoare iesita din comun (fie, el, si de valoare sentimentala, nu fizica) doar fiindca asa vrea, si nu pentru ca s-ar astepta la ceva la schimb. Sigur, asta denota ca am o lipsa de incredere in umanitate, dar ma vad nevoita sa recunosc ca asta e felul meu si nu-mi imaginez ca ma voi schimba, vreodata.


Pe masura ce anii au trecut, am avansat in varsta si-am invatat din unele experiente, indiferent ca m-au afectat favorabil sau nu. In prezent, duc o existenta calma si echilibrata, motiv pentru care ma impotrivesc destul de vehement atunci cand apare ceva ce ar putea perturba linistea mea sufleteasca.


Pentru a fi ceva mai exemplificativa, o sa vorbesc despre plecarea din Romania. In urma cu cativa ani, a pleca din tara era, pentru mine, un concept benefic. Ma imaginam lucrand la ceva posibil stresant, insa avand un standard de viata net superior celui pe care l-as fi putut avea aici. Trebuie sa recunosc ca eram destul de nefericita, din mai multe puncte de vedere. Nici nu excelam pe plan profesional, ba mai mult, nici nu ma imaginam lucrand in domeniu, pe termen lung. Cu toate astea, ma complaceam intr-o mocirla de mediocritate si credeam ca nu aveam sa mai ies din ea niciodata. Nu ma asteptam ca, in prezent, sa am un job care sa ma rasplateasca financiar si sufleteste mult mai mult decat oricare l-as fi putut avea in domeniul pentru care m-am pregatit aproape un deceniu.


Pe masura ce situatia s-a schimbat si a intervenit un echilibru care ma face multumita, ideea plecarii din tara nu a mai revenit in mintea mea. Nu am eliminat-o in totalitate, fiindca nu poti sa stii la ce sa te astepti. Pe de alta parte, ea nu a mai fost o nevoie stringenta, si nici nu am mai manifestat o dorinta nebuneasca de a ma afirma profesional, fie ca e vorba de content marketing sau de medicina veterinara. Ca sa fiu sincera si s-o si scriu (ca sa devina realitate), that ship has sailed. Pur si simplu nu ma mai potrivesc cu meseria asta, partial pentru ca sunt extrem de comoda si-mi place sa lucrez la birou chiar si zece ore, si partial fiindca, oricat de interesant ar fi domeniul din punct de vedere stiintific, nu ma mai atrage. A fi medic veterinar este un efort constant, care necesita foarte mult timp investit in a invata lucruri noi, deoarece descoperiri apar in fiecare an. Eu nu am rabdarea asta. Mi-a luat multa vreme sa realizez acest lucru, cu atat mai mult cu cat, in ultimii trei-patru ani de facultate, mi-a placut deosebit de mult sa invat materiile care mi se predau la acea vreme. Da, am o fascinatie continua pentru microbiologie, imunologie, virusologie, si multe alte parti ale medicinii veterinare despre care citesc chiar si acum articole de specialitate, doar ca sa nu-mi ies din forma. In plus, imi place sa combin aplicabilitatea stiintelor sus-numite cu medicina umana, doar pentru a vedea cum este raspunsul imun la oameni, si altele.


Lasand asta la o parte, frica de schimbare a fost ceva ce a aparut relativ recent. Prietenul meu lucreaza in strainatate si o va face, probabil, multa vreme de acum incolo. Desigur, absenta lui ma afecteaza psihic. Pe langa aspectul emotional, imi este pur si simplu teama sa ma mut in alta tara. Desi e stupid, am incercat sa fac o lista de pros and cons pentru a-mi da seama ce avantaje si dezavantaje exista la chestia asta.


Ca avantaje, pot enumera deschiderea europenilor in general, pentru investitii, si pentru acceptarea celor din jur fara prejudecati. Mi-ar placea sa vad si la noi ca homosexualii, transsexualii, persoanele de oricare alta religie (sau fara niciuna) nu sunt blamate sau aratate cu degetul. De asemenea, mi-ar face placere sa-mi dau seama ca a-ti face un tatuaj nu te stigmatizeaza in fata trecatorului de pe strada. In plus, mai exista un avantaj demn de mentionat. Mie imi place muzica, dar locuind in Iasi si avand gusturi atat de diferite fata de marea majoritate a oamenilor de varsta mea, nu merg la evenimente fiindca Bucurestiul e departe, si fiindca nu vin formatiile care imi plac la mine in oras. Asta ar fi un pro major, fiindca as putea sa vad trupe precum Godsmack, Skunk Anansie, Guano Apes, Rammstein, si multe altele cu un efort minor, fara a fi nevoita sa dau o gramada de bani pe transport, sa iau avionul, sau sa petrec 7-8 ore intr-un tren infect. Mai mult decat atat, sunt convinsa ca a locui in vestul Europei ar fi o experienta benefica in sensul ca mi-ar deschide ochii si as putea deveni ceva mai receptiva, in general.


Ca dezavantaje, primul lucru care-mi trece prin minte e faptul ca parintii mei locuiesc aici. E drept ca, in acest caz, situatia e de nerecunoscut fata de acum patru ani. Intotdeauna am fost foarte atasata de ai mei, insa pentru o perioada de timp, a trebuit sa ii indepartez pentru a-mi putea croi drumul in viata, de una singura. Anul trecut, insa, atunci cand prietenul meu a plecat in Franta pentru o perioada de jumatate de an, nu am putut ramane in apartamentul pe care-l aveam inchiriat amandoi, deoarece nu mi-as fi permis sa achit chiria de una singura. In acest context, m-am mutat in fostul apartament al bunicii mele. De aceea, locuiesc mult mai aproape de parinti. Bineinteles, ii vad mult mai des, ba chiar si mai si in perioada asta, in care prietenul meu e plecat. Think of it this way: eu lucrez de acasa si in afara de pisica, nu are cine sa imi tina companie. Nu e normal sa ma vad cu parintii mai des decat de obicei? Sunt si o fire destul de retrasa, care-si poate numara prietenii pe degetele de la o mana, si cu acestia ma vad atunci cand exista timp liber de ambele parti. In alte cuvinte, poate ies o data sau de doua ori pe saptamana, dar mai mult nici nu as vrea, fiindca tind sa cheltui degeaba bani. In plus, hobby-ul meu, in afara de scris, este cititul. E clar ca nu pot citi intr-un mediu extrem de zgomotos.


Un alt dezavantaj reprezinta faptul ca imi este, pur si simplu, extrem de frica de ce o sa gasesc acolo. Asta e o teama nefondata, sau asa pare. Pe de alta parte, lumea e un loc deosebit de nesigur zilele astea (tocmai s-au petrecut atentatul de la Nice de ziua nationala a Frantei, incercarea de lovitura de stat in Turcia, si micul rampage cu toporul al unui afgan din ISIS intr-un tren din Germania). Toata lumea vorbeste despre cat poate fi Romania de sigura, in conditiile actuale, si e foarte rau ca SUNT complet de acord cu aceasta idee. Nu stiu daca o fi din cauza serviciilor de securitate extraordinar de bune pe care le avem (sa nu exageram, totusi, desi exista o scoala a securistilor tare bine pusa la punct la noi) sau pentru ca nici macar teroristii nu ne vizeaza, la cat de saraci suntem. Cert e ca asta e realitatea - atacurile teroriste sunt considerabil mai rare la noi in tara.


Ajung la ultimul dezavantaj, care consta in abilitatile mele financiare. Nu vreau sa dau cifre, insa acum ma descurc foarte bine. In Romania. Nu stiu cum as putea sa traiesc la fel in Germania, spre exemplu. Exista doua variante - ori imi gasesc de lucru altceva, acolo (ceea ce nu vreau sa fac nici in ruptul capului, fiindca-mi place prea mult jobul meu actual), eventual in domeniul medicinii veterinare (si-mi leg streangul de gat, mai devreme sau mai tarziu, avand in vedere ca nu asta vreau sa fac cu viata mea), ori traiesc pe banii prietenului meu. Ambele variante sunt inacceptabile. In primul rand, nu vreau sa ma intorc la meseria mea initiala, nu pot, nu vreau, nu exista, nu se poate. NU!!! Nu, nu, si nu. In afara de eventualitatea in care as avea, vreodata, destui bani incat sa-mi deschid un adapost pentru pisici (de pe urma caruia e clar ca n-as vedea niciun profit), nu concep nimic legat de medicina veterinara. O data ce-am demontat prima varianta, sa vedem de ce nici cea de-a doua nu mi se pare fezabila. OK, sa spunem ca pe o perioada scurta de timp (care poate fi si jumatate de an, si un an - depinde de la caz la caz sau de circumstante), m-as baza pe salariul partenerului. Asta ar fi acceptabil, cata vreme s-ar petrece pe un timp limitat. INSA, nu este un plan de viitor. Nu pot trai ca un parazit. Ideea asta este impotriva tuturor principiilor mele de viata. Cum sa iti imaginezi ca o sa fie totul bine doar fiindca altcineva plateste mancarea pe care o bagi in gura, ba mai mult, ca iti va plati hainele, tampoanele, spirtul, cremele de fata, orice...si in viitor? Asta nu e un stil de viata acceptabil, din niciun punct de vedere.

In the end, da, imi este frica, dar imi e ingrozitor de frica. Spre deosebire de altii, nu imi e teama de faptul ca am sa ma intorc… si vai, ce-o sa mai zica lumea! Nu. Mie imi e groaza de incapacitatea mea de a plati ceva, de a nu avea banii mei, de a depinde de altul, de a-mi vedea parintii foarte rar, si nu in ultimul rand, de a-mi vedea prietena cea mai buna foarte rar. De toate astea imi e frica. Si cel mai rau lucru e ca nu pot sa ma hotarasc daca vreau sau nu.
 
Copyright © 2010 Cristina Vulpe, All rights reserved
Design by DZignine. Powered by Blogger